Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mecanica plăcerii sau despre starea afectivă și stereotipizare

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Sayaka Murata este considerată de criticii occidentali noua senzaţie a literaturii japoneze contemporane (subliniază Editura Polirom în prezentarea succintă la romanul Femeia minimarket, editat în 2018). Succesul fulminant se datorează temelor sale narative, subiecte-tabu în societatea japoneză: sexualitatea, nonconformismul, obsesia pentru imaginea şi recunoaşterea socială, celibatul involuntar şi celibatul voluntar. Romanul Konbini ningen (Femeia minimarket) a fost distins cu Premiul Akutagawa.

Lectura romanului dezvăluie o altă lume niponă decât cea cunoscută prin publicitate şi mituri. Este lumea celor ce nu vor să se conformeze rigorilor de comportament impuse de mentalitatea japoneză, iar personajele sunt considerate inadaptate şi refuzate de lumea „normală şi decentă”. Keiko Furukura este imaginea femeii-paria, care lucrează de optsprezece ani cu jumătate de normă într-un minimarket, nu este căsătorită, nu a avut o viaţă sexuală şi refuză sistematic sfaturile familiei de a se integra în societatea „normală”. Este un caz tipic de inadaptare, iar cauzele acestei inadaptări ar trebui descoperite la finalul lecturării romanului. Şansa de a se integra apare odată cu prezenţa lui Shiraba, un tânăr misogin, la fel de inadaptat ca şi Keiko, dar cu alt comportament, ceea ce îi desparte până şi pe cei ce par a face parte din aceeaşi categorie.

Teoria rolurilor sociale (Alice Eagly) pune în evidenţă stereotipurile specifice de gen, din care rezultă trăsăturile de personalitate dictate de natura ocupaţiilor preponderente. Viziunea non-individualistă afirmă că personalitatea este determinată de rolul pe care îl joacă individul. În aceasta rezidă esenţa comportamentului personajului principal, Keiko Furukura: lucrează într-un minimarket, desfăşurând stereotip aceleaşi activităţi. Arta narativă a scriitoarei japoneze constă tocmai în rezolvarea acestor stereotipii: Keito reuşeşte să fie fericită în acest univers aparent monoton, pentru că îşi proiectează un narcisism reparatoriu şi imediat generat de publicitatea zilnică. François Brune a dezvoltat această teză şi a demonstrat cum caracterul obsedant al căutării plăcerii provoacă ceea ce s-ar putea numi o „mecanică a plăcerii”, condiţia unei simple reacţii comandată de stimuli. Astfel, prezenţa plăcerii devine mai importantă decât calitatea ei. Se ajunge la forme de depersonalizare, reflectate de Sayaka Murata în atitudinea de refuz a protagoniştilor de a depăşi stereotipiile.

Abordând naraţiunea dintr-o altă perspectivă, de această dată apelând la formula lui Maurice Blanchot, „solitudinea esenţială şi solitudinea în lume”, constatăm că personajele romanului Femeia minimarket sunt marcate la nivelul lumii de disimulare: „se neagă şi în această negare care este muncă şi care este timp, fiinţele se împlinesc şi oamenii se înalţă în libertatea lui Eu sunt (s. n.)” (Spaţiul literar, Editura Minerva, 2007, p. 333). Keito şi Shiraba sunt persoane marcate de solitudine şi, totuşi, prin proiecţiile generate de mecanica plăcerii, se simt stăpâni pe viaţa lor derulată în non-conformism şi izolare, refuzând integrarea în lumea „normală”. Refuză căsătoria, relaţiile interumane, plăcerile vieţii, rămânând într-un univers fabricat de narcisismul reparatoriu.

Romanul Femeia minimarket a avut succes la public, pentru că a ieşit din tiparele mitizării universului nipon, ale conformismului la mentalitatea tradiţională a acestui popor riguros în păstrarea unui comportament dominat de reguli ancestrale.

Keiko Furukura este captivă în stereotip: „Un minimarket e un spaţiu în care normalitatea e, de fapt, o stare obligatorie, din care orice element ciudat este eliminat” (p.64). Această stare de permanenţă a obişnuitului transcende în „solitudinea esenţială şi solitudinea în lume”. Cele două personaje au viziuni diferite despre această lume, aparent doar, pentru că finalmente sunt la fel, intruşi într-o lume diferită de cea construită de ei ca evadare în căutarea plăcerii trăirii vieţii în solitudine. Keiko îşi simte sufletul „copleşit de sentimente ciudate, un amestec de uşurare şi nelinişte” (p.86) şi va atinge stadiul de conştientizare a stării de intrusă. Shiraba consideră societatea ca fiind disfuncţională, „o societate imperfectă, care mă tratează nedrept, mă discrimineaz㔠(p. 88). „Cu alte cuvinte, joci rolul omului obişnuit – o creatură fictivă, până la urm㠖 la fel cum toţi cei ce lucrează la minimarket joacă rolul de «angajat»… şi asta e tot o creatură imaginarㅔ (p.95).

Despre libertate şi captivitate, despre solitudine asumată şi despre starea de intrus, despre amestecul acestor trăiri într-o claustrare interioară dorită ca mecanism al plăcerii tratează acest roman. Sayaka Murata reuşeşte să creeze un univers narativ în care tinerii, mai ales, se regăsesc într-un timp istoric ce nu mai vrea conformism şi rigori comportamentale, nu mai vrea „normalitate”.

Printr-un artificiu, acea disimulare la nivelul lumii, Keiko şi Shiraba se căsătoresc formal şi astfel femeia cu triplu handicap, „şi virgină, şi nemăritată, şi angajată cu jumătate de normă într-un minimarket!”, va intra în lumea „normală”. Este fărâma de serenitate. În realitate, Keito rămâne captivă în stereotip.

Romanul nu este unul trist, în pofida acestui amalgam de trăiri contradictorii, ci, prin satiră şi umor, Sayaka Murata reuşeşte să dea dinamism acestui univers de tristeţi şi însingurări.

Finalul conţine un mesaj problematizant: cum ar trebui să-şi trăiască viaţa oamenii extraordinari pentru a deveni obişnuiţi şi astfel acceptaţi de societate.

Identitate şi alteritate, disimulare şi conformism, normalitate şi ieşirea din norme, toate se reunesc într-un discurs romanesc care a şocat opinia publică obişnuită să redescopere de fiecare dată miturile lumii nipone şi nu abaterile de la rigorile impuse de mentalitatea tradiţională şi respectate necondiţionat, de toate generaţiile, ca un firesc al acestei lumi mirifice.

Fără a avea o structură narativă complexă, romanul Femeia minimarket a fost receptat de generaţii diverse, ceea ce presupune o altfel de analiză, în afara celei ce viza non-conformismul şi starea de inadaptare a generaţiei tinere. Psihologia stereotipurilor ar putea fi una dintre căile de acces spre lumea emoţiilor personajelor şi ar putea explica factorii motivaţionali ai predilecţiei pentru personaje aflate în zona liminală. Acestea sunt optimiste, cu stări afective pozitive, în pofida statutului lor social precar. Stările afective pozitive nu permit analiza situaţiei, pe când cei ce se află într-o stare afectivă negativă sunt tentaţi să depună eforturi de înţelegere pentru a redresa situaţia problematică în care se află. Keiko nu vrea să se desprindă de minimarket, acesta acţionând ca un miraj asupra sa. Shiraba nu vrea integrarea într-o societate disfuncţională, iar căsătoria formală este un mod de a juca aparent un rol dorit de societatea conformistă. Această stare pozitivă astfel indusă conduce la stereotipizare. Din această perspectivă poate fi invocat modelul hedonic al stărilor afective. Toate aceste tentative de înţelegere a profilului psihologic al personajelor ce standardizează şi rămân captive în stereotipii sunt infirmate de chiar destinul scriitoarei: ea însăşi a lucrat cu jumătate de normă ca ofiţer de magazin în Tokyo. Va ieşi din acest tipar şi va deveni „femeie normală şi decentă”, aşa cum dorea şi familia lui Keito să devină fiica înverşunată în a fi senină în captivitate. „Stranie, detaşată, incisivă şi de o profunzime care te lasă mut, Femeia minimarket este un dar pentru oricine s-a simţit respins de lumea în care trăieşte” (Ruth Ozeki).

© 2007 Revista Ramuri